De fiecare data cand un perete cade in capul meu, cel mai util lucru pe care pot sa il fac este sa vad ce am de invatat si cum sa fiu un om mai bun si mai echilibrat. 2017 a cazut. S-a terminat, in sfarsit! Si ce-am invatat?

Viata ar putea fi vazuta precum o casa pe care incepem sa o construim de cand ne nastem. Oamenii din jurul nostru ne traseaza planurile pentru casa, ne arata cum trebuie sa sapam o groapa in care sa punem fundatia. Dupa aceea incepem sa punem caramizi. Sau paie. Sau ciment. Sau orice altceva. Pe parcurs, ne dam seama ca am fost invatati gresit cum sa construim si schimbam tot felul de lucruri pana cand ne iese bine si ne este bine. Majoritatea pare ca e concentrata pe cum arata casa din afara, cum o vad altii. 2017 mi-a aratat ca nu prea conteaza exteriorul cand casa se prabuseste pe tine si peretii cad, unul cate unul. Ma refer la tot ce s-a intamplat in ultimul an.

Cand eram mic, parintii au inceput sa construiasca o casa in curtea in care locuiam. Pentru ca aveau venituri modeste, le-a luat vreo 7-8 ani pana au ridicat-o. Mereu asteptau dupa materiale de calitate la pret bun si nu intelegeam de ce nu e gata mai repede. Mereu asteptau sa gaseasca zidari buni disponibili, calatoreau sute de kilometri ca sa cumpere cea mai buna caramida – asa am vazut un cuptor in care se face caramida, cum functioneaza si cum le alegi pe cele bune. Cumva, atunci mi-as fi dorit sa se grabeasca, sa nu mai stam inghesuiti, in disconfort continuu.

In satul in care locuiam, erau multe case construite din chirpici (e un amestec de namol, paie, lemne si excremente). Erau casele clasice romanesti, joase, cu prispa, acoperisul lasat si ferestre mici. Erau usor de construit si de pus pe picioare, te mutai imediat in ele. Dupa primii ani aveau deja gauri, ploua in ele, era foarte frig, era intuneric iar unii pereti se prabuseau cu totul Casa construita cu rabdare, cu iesit din zona de confort si caramida + ciment + caramida si o baza solida rezista in timp. Si nu iti cadea in cap in mijlocul noptii.

Cand ma uit inapoi spre ce a fost 2017 observ ca oamenii sunt la fel precum casele acelea. Cu totii construim fara sa ne dam seama, cu totii zidim ceva in Universul in care traim. Insa unii construiesc niste “cladiri” care distrug alte lucruri in acelasi timp. Iar cand oamenii aceia ajung sa detina controlul asupra unor institutii, unor vieti umane… well, se intampla cam ce s-a intamplat in 2017: haos.

Cu toate urcusurile si coborasurile pe care le-a avut, 2017 a fost ca o sita care a cernut oamenii si i-a impartit in locuri diferite. Tot ce se intampla in fiecare moment e o provocare. Avem mai multe optiuni. Despre Cei mai multi cred ca sunt nepasatori. Altii sunt plangaciosi, se plang pe Facebook in fiecare zi de cat de “nustiucum” sunt Dragnea, Firea, Trump, May si ceilalti care conduc jocurile in momentul asta. Altii traiesc cu impresia ca totul e bine si se prefac ca vietile lor sunt perfecte, ignorand realitatea. Iar unii traiesc in prezent si iau fiecare zi asa cum e, incercand sa mai schimbe cate ceva in jur, daca au ocazia.

Daca istoria ar fi un film cu super-eroi, 2017 e momentul ala din film in care personajul negativ preia conducerea omenirii. Si e un moment care se prelungeste tot mai mult pentru ca fiecare asteapta sa apara super-eroul care sa ne salveze. Si eroul nu apare. Iar solutia sta in mainile si in creierul fiecaruia dintre noi. E clar ca avem ceva de invatat din ce se intampla acum si ce a fost in ultimele 12 luni. Avem o lectie de invatat. Sau mai multe.

O lectie deloc placuta dar valoroasa invatata in ultimul an e despre despre intentia pozitiva si increderea in oameni. Despre cum pot sa am cele mai bune intentii, despre cum am vrut sa imi ajut prietenii sa le fie bine profesional si financiar aducandu-i intr-un proiect pe care il coordonam. “Prietenii” pe care ii aveam de multi multi ani si ii consideram ca fiind parte din familia mea au facut tot posibilul sa ma scoata din proiectul ala. Si m-au lasat cu intrebari despre incredere, despre cat de mult valoreaza intentia buna pe care am avut-o si actiunea de a face bine cuiva cand ti se intoarce inapoi in ceva tare neplacut.

Intentiile bune trebuie sa existe mereu. Si sa fie directionate catre toata lumea, chiar si catre oamenii gresiti sau nepotriviti. Important este sa nu astept ceva inapoi. Asa cum zice prieten: “wish for the best and expect for the worst” – sa iti doresti tot ce e mai bun dar sa te astepti, sa fii pregatit pentru ce e mai rau.

La finalul lui 2017 cred ca intentiile bune se transforma in lectii bune. Si ca orice emotie pe care o avem trebuie sa fie moderata, chiar si increderea in oamenii cei mai apropiati.

Si cred ca asta se aplica mai departe in jurul meu si in jurul nostru. Eu imi doresc sa fie liniste in lume in momentul asta. Si pun ganduri bune in Univers. Si oriunde merg. Intentia mea e sa fie bine, sa fie intelegere, pace, armonie, oricat de cliseic suna. Si suntem multi care ne dorim asta, cu siguranta.

Sunt oameni constienti de efectul bumerang. Si mai sunt si oamenii inconstienti de efectul asta care se poarta fix ca o furtuna, un vartej menit sa darame tot ce gaseste in cale. Chiar daca toti oamenii sunt buni in esenta, unii dintre ei sunt atat de autodistructivi incat vor darama tot ce intra in contact cu ei. De la un prieten – in cazul meu – la sute de milioane de oameni – in cazul unui conducator al unei tari.

Cred ca nu trebuie sa intram in contact cu ei dar trebuie sa avem empatie pentru fiecare om care nu-si gaseste linistea si simte nevoia sa faca rau. Sau nu-si da seama cand face rau unui om sau unei natiuni intregi. Nu avem cum sa ii intelegem pentru ca nu gandim ca ei dar trebuie sa gasim empatie in noi, sa ne gandim ca sigur li s-a intamplat ceva nasol in viata ca nu au reusit sa isi rezolve problemele emotionale si simt nevoia sa strice tot in jur asa ca… sa punem un gand bun pentru ei. Si daca putem, sa ne gandim la solutii care ar face lumea in care traim mai buna. Cu orice milimetru.

2017 a fost un an plin, rotund. A fost ca un cerc. A inceput cu liniste, pentru mine. Si s-a incheiat cu liniste. Am invatat sa am rabdare. Sa imi fac treaba in coltul meu si sa las lucrurile sa se intample de la sine – imi iese din ce in ce mai bine, practice makes perfect. Mi-am indeplinit trei visuri mari mari pe care le aveam – sa locuiesc in Londra, sa meditez in liniste cateva luni si sa incep sa invat istoria artei. Si mi-am deschis mintea catre vise noi pe care o sa le transform in realitate in 2018.

In vremuri atat de agitate, am invatat ca e important sa fii deschis catre schimbari. Si sa faci fiecare lucru cu moderatie. Si sa iti pastrezi intentiile bune oricate suturi in fund vei primi.

O parte din mantra pe care o zic in fiecare dimineata spune asa: “The Universe is for me… and so is everything else”.

Va doresc un 2018 mai spiritual, mai bland si cu mai multa empatie pentru tot ce e in noi si in jurul nostru.

Foto: Alex Belciuganu / Magnum Studio

Editing & concept: Edi Enache

Locatie: UpperCrazy Deco

Outfit: H&M

You May Also Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *